Doar intervenientul în interes propriu, iar nu și intervenientul accesoriu, este obligat să parcurgă procedura plângerii prealabile
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin Decizia civilă nr. 3522/2013 pronunțată în dosarul 6370/2/2010 arată că doar cererea de intervenție voluntară în interes propriu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile, iar nu și cererea accesorie reclamantului.
Intervenientul accesoriu reclamantului nu trebuie să parcurgă procedura prealabilă, cererea sa neputând fi respinsă ca inadmisibilă pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile
(iii) În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a hotărârii recurate urmare a respingerii în fond a cererii de intervenție principală a RAPPS.
Prin hotărârea atacată instanța de fond a respins ca neîntemeiate cererile de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului Guvernul României, formulate de recurenta RAPPS.
Reținând, pentru considerentele următoare, că soluția instanței de respingere a cererilor de intervenție este principial corectă, dar cu precizările ce se vor arăta, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile recurentei nici pe acest aspect.
Desigur că, astfel cum a statuat deja Înalta Curte în practica sa în această materie, nici o prevedere a legii contenciosului nu îngrădește dreptul terților de a interveni în proces și nu induce ideea unei incompatibilități între normele din Codul de procedură civilă ce guvernează această instituție și specificul raporturilor de drept administrativ, între autoritățile publice și interesele lor legitime.
Nu mai puțin însă, s-a stabilit că în analizarea condițiilor de admisibilitate a intervenției voluntare, principale sau accesorii, se impune luarea în considerare atât a specificului elementelor de drept administrativ cât și a regulilor de procedură speciale în materia contenciosului administrativ.
Așadar, în mod corect, în aplicarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut că pe fond cererea de intervenție principală nu întrunește toate condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contencios administrativ. Intervenientul principal, dobândind o poziție similară cu cea a reclamantului-recurent CCIR, în mod legal se impunea să dovedească, conform art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, vătămarea într-un drept recunoscut sau într-un interes legitim, prin actele a căror anulare a fost solicitată.
În cauză însă recurenta-intervenientă nu a fost vătămată prin niciunul din actele a căror nulitate a fost solicitată de reclamanta CCIR, ba dimpotrivă, astfel că în mod evident existența vătămării impusă de chiar Legea nr. 554/2004, nu a fost îndeplinită.
Nici cu referire la parcurgerea procedurii prealabile, cerință de asemenea prevăzută pentru admisibilitatea oricărei acțiuni în contencios administrativ și care, în logica arătată, este solicitată și pentru cererea de intervenție principală, este de reținut că nu s-a demonstrat că aceasta formalitate ar fi fost îndeplinită.
Față de cele arătate Înalta Curte apreciază că în adevăr se impunea respingerea cererii de intervenție principală formulată de RAPPS, însă ca inadmisibilă, nu ca neîntemeiată.
Date fiind efectele similare generate, în mod evident nu se impune admiterea recursului și modificarea sentinței atacate pe acest unic aspect, considerentele prezentei decizii venind în completarea și, parțial, substituirea celor din hotărârea atacată.
În fine, corect a fost respinsă cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, ca neîntemeiată, dată fiind și admiterea în parte a cererii reclamantei, astfel cum s-a arătat, în condițiile în care pe calea intervenției voluntare accesorii se tinde la obținerea unei soluții favorabile unei părți, nefiind necesar ca o astfel de cerere să conțină elementele cererii de chemare în judecată, limitându-se numai la apărări, în sprijinul părții pentru care se intervine.
În considerarea tuturor celor învederate urmează așadar ca Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, să respingă ca nefondate toate cele trei recursuri declarate în cauză.